- Nu știu, pur și simplu nu pot să plâng!
Asta mi-a spus o clientă la prima ședință. La 59 de ani realizase că ultima dată plânsese în 2007, la moartea fostului soț- tatăl fiicei ei. Am analizat împreună scenariul ei de viață, injoncțiunile și contra-injoncțiunile (mesajele și permisiunile primite de la părinți), istoricul ei, și toate păreau că se potrivesc deciziei pe care o luase inconștient, din Copil: nu îți exprima emoțiile dacă nu îi mulțumești pe cei din jur.
Nu putea plânge nu pentru că nu era tristă. Avea o mie de motive să se simtă tristă: divorțase, mai târziu ieșise dintr-o relație eșuată cu un bărbat alcoolic, neviolent totuși, iar în ultimii ani se lupta cu numeroase intervenții chirurgicale menite să oprească dezastrul pe care diagnosticul primit îl făcea în corpul ei. Cancer.
Cel mai adesea își ignora tristețea, furia. Ca și când erau irelevante. Dacă putea să zâmbească – și avea un zâmbet contagios, de ce să fie tristă? De ce să nu acopere tristețea cu ceva care ar scuti-o de a da explicații? Ce ar putea răspunde la „De ce ești tristă?”. Ar fi copleșitor.
În plus, și-ar dezamăgi Mama. Cea care i-a transmis Zidul care îi ferea emoțiile de ochii lumii. Într-un final chiar de proprii ochi. Cea care i-a inhibat sexualitatea („Ți-e gândul la bărbați!”) și chiar i-a tras o palmă la 23 de ani, când a întârziat acasă în noaptea de Revelion. Jucând cărți la cea mai bună prietenă, în apartamentul de vis-a-vis, cu iubiții lor.
Ar dezamăgi-o dacă ar arată că e slabă. Că are vulnerabilități. Așa că le ascunde sub un zâmbet pe care îl iubește toată lumea: prietenii ei, vecinii, pacienții. Este asistentă medicală, iubită de pacienți, colegi, șefi.
Dar cancerului nu îi pasă de vulnerabilități, de Mama dezamăgită, de Zid sau de zâmbetul contagios care le ascundea pe toate.
- Ce ai avea nevoie acum? Întreb clienta într-o nouă ședință.
- Aș avea nevoie să îți spun că te iubesc.
- Și eu te iubesc.
Clienta a plâns. La final. În ultima zi a vieții ei, pe patul de spital. Avea lacrimi în ochii închiși, în dimineața zilei în care a murit, când am vizitat-o ultima dată. Cancer.
De fapt, nu a fost nicio clientă. Doar o discuție imaginată. Cu mama.
Cum ar fi fost dacă ne-am fi spus „Te iubesc” înainte să fie pe patul de spital?
Cum ar fi fost dacă ar fi învățat cum să plângă, înainte să moară?
Cum ar fi fost dacă ar fi ajuns în cabinetul unui psihoterapeut și ar fi spus:
- Nu știu, pur și simplu nu pot să plâng!
- Haideți să vedem despre ce este vorba, ar fi răspuns cald un psihoterapeut.
Discuția a fost imaginată. Cancerul și moartea - reale.
Psihoterapia normalizează emoțiile. În spațiul sigur al cabinetului, exprimarea trăirilor „interzise” din copilărie devine ușor-ușor un nou mod de „a fi”. Psihoterapeutul oferă clientului forță de a depăși momentele din trecut în care este blocat, permisiuni de a fi el însuși în antiteza blocajelor primite în copilărie și protecție atunci când realitatea și emoțiile suprimate prea mult timp devin prea înfricoșătoare.
Pentru a trăi din plin.