Psihoterapia: ”Vindecarea rănilor trecutului pentru a putea trăi din plin în prezent”.

Prima dată când mi s-a adresat întrebarea ”Ce este, de fapt, psihoterapia asta?”, am fost puțin blocată. Nu pentru că nu știam ce să răspund. În mod sigur, persoana care îmi pune întrebarea nu așteaptă definiții de la mine. Poate și pentru că psihoterapia este acum o parte atât de importantă din viața mea, îmi doresc să dau o explicație care să descrie cât mai cuprinzător impactul pe care îl poate avea în viața cuiva.

Profesorul meu de formare a preluat o definiție pe care ne-a transmis-o și nouă, care mi se pare că surprinde esența rolului psihoterapiei:

”Vindecarea rănilor trecutului pentru a putea trăi din plin în prezent”.

De-a lungul vieții, din copilărie, luăm decizii inconștiente care să ne ajute să ”supraviețuim”:

”Mama este imprevizibilă când îmi arăt dragostea față de ea. În concluzie, oamenii nu sunt de încredere. Mai bine mă țin la distanță și nu îmi arăt dragostea față de nimeni”.

Sau

”Tata nu m-a mai bătut ieri când am făcut curat în casă și erau toate lucrurile în ordine. De acum încolo, o să mă străduiesc din greu să fac totul perfect și așa nu o să mă mai bată”.

Pe parcurs, uităm de aceste decizii luate inconștient, dar continuăm să ne trăim viața în conformitate cu ele. ”Până la urmă, a ajutat de multe ori că m-am învățat să fac lucrurile perfect, nu? Cu toate acestea, să fac lucrurile perfect mereu mă obosește foarte tare. Mă simt fericită când văd că șeful meu e mulțumit, sau soțul meu e fericit când vine acasă și nu trebuie să facă nimic pentru că e totul aranjat. DAR uneori aș vrea să mai facă și el ceva....”

Un sâmbure de nemulțumire poate ajunge în conștiință la un moment dat, și de cele mai multe ori, e ignorat. Dar e acolo, și pe măsură ce timpul trece și situațiile se repetă, se poate transforma în nefericire, depresie, accese de furie în momente și contexte pe care nu le înțelegem.

De cele mai multe ori, în terapie, da, va fi nevoie să accesăm amintirile din copilărie responsabile de deciziile după care ne trăim viața. De cele mai multe ori, vom avea de a face cu amintiri dureroase, pe care clienții preferă să nu și le amintească, deși pot fi cheia schimbării de azi.

Aici intervine empatia psihoterapeutului. Conștient că acțiunile sale următoare pot scoate la iveală evenimente trecute, amintiri, senzații și emoții pe care clientul le-a reprimat cu succes ani de zile, terapeutul va intra cu grijă pe acest teritoriu, doar cu acordul clientului și cât de adânc va dori clientul să meargă. Este important ca ritmul să fie adaptat la nevoile clientului și ca acesta să fie și se simtă luat în serios.

Recent, într-un exercițiu la formare, am adus în discuție un eveniment care m-a rănit, dar de care cumva îmi venea să râd. În acest context - o râcâială cu niște prieteni - mă simțeam rănită, neimportantă, și gândind rațional - mi se părea o prostie. O puteam asocia cu o dramă de liceu și nu îmi venea să cred că, după tot ce am înfruntat și evenimentele mai puțin fericite prin care am trecut, mă mai preocupă ”o râcâială cu prietenii”.

Cu toate acestea, colegii din grupulețul de la formare în care eram când am făcut acest exercițiu, nu și-au dat ochii peste cap, nici măcar nu au zâmbit - ”Prostuța!” -așa cum îmi imaginam eu. M-au luat în serios și încet încet, am readus la lumină amintiri mai vechi când am trecut printr-o situație similară. Acum, aplicam aceleași soluții, același comportament pasiv agresiv ”Îmi iau jucăriile, plec și îmi fac alți prieteni”, care nu numai că nu mă mai ajuta, dar nici nu îmi doream alți prieteni :)).

Când am început psihoterapia mea personală, când nici nu mă gândeam că voi ajunge să fac EU asta, într-una din ședințele în care plângeam non stop și vorbeam doar printre lacrimi, psihoterapeuta mea m-a învățat o lecție vitală în meseria asta. De care nici măcar nu am fost conștientă până când nu am început să lucrez cu clienți. Mi-a spus atunci, pentru că ne dădeam seama că unele lucruri au fost reprimate foarte adânc:

”O să mergem cât de adânc vrei tu”.

La momentul acela, am trecut repede peste, întrucât asemenea mamei mele, asistentă medicală, fusesem învățată să ”smulg leucoplastul cât mai repede”, oricât de adâncă și deschisă era rana.

Mai târziu, am învățat să am mai multă grijă de mine, și că nu toate poveștile trebuie să includă o perioadă de Iad, așa cum am resimțit eu primii ani de terapie, pentru ca apoi să am revelații și să fac schimbări uimitoare.

Unele lucruri necesită timp, și fiecare din noi are propriul ”fus orar”, propriul ritm. Iar un psihoterapeut bun va respecta asta. Mai departe, ține de fiecare din noi să începem acest proces.

Cu dragoste,

Florența