Suntem crescuți într-o lume în care trebuie să învățăm să ne descurcăm singuri. Orice nevoie de ajutor recunoscută altora (sau nouă înșine), orice moment de vulnerabilitate trezește în noi ceea ce în Analiză Tranzacțională numim „Părintele Critic”.
Atunci, în capul nostru, auzim vocea Mamei, Tatălui, Bunicii, Învățătoarei etc sau pur și simplu, a societății, spunând „Ești slab! Nu ești în stare!”. Așa că facem tot ce ne stă în putință să „nu deranjăm” Vocea: nu cerem ajutor, nu ne recunoaștem nici noi nouă că nu mai putem, că ACUM este greu. Ne proiectăm o fantasmă că dacă facem asta, vom rămâne așa, acolo. Ne îndepărtăm de AICI și ACUM, care se schimbă din moment în moment și ne îndepărtăm de realitatea care ne demonstrează tot mereu că schimbarea este oricum iminentă.
Cum ar fi ca acum, în viața de adult, să îi recunoaștem Părintelui Critic eforturile pe care el însuși le-a făcut ca să se adapteze acestor tipuri de mesaje, și acum, să alegem diferit? Să ne privim cu compasiune eforturile proprii și să ne oferim permisiunea de a ne face viața mai ușoară, dacă asta înseamnă să spunem unui prieten, coleg și nouă, totodată ”Acum mi-e greu. Asta e greu!” și „Acum am nevoie să mă vait/ să mă asculți/ de (X)” sau „Nu știu ce am nevoie de la tine. Hai să îți spun ce se întâmplă cu mine”.
Adultul, așa cum e definit în AT, își recunoaște nevoia autentică (chiar și atunci când Părintele o ignoră/desconsideră sau o critică) și face pași spre satisfacerea acelei nevoi.
Mai apoi, odată facem asta, procesul se completează când ne oferim recunoaștere nouă și celor care iau parte la acest proces.
Și voi profita de această postare să recunosc efortul unor persoane cheie în procesul meu de CTA (certificare ca Analist Tranzacțional), de la care am primit acel suport emoțional de care aveam nevoie în mod constant:
lui Ionuț- soțului meu, care mi-a făcut galerie de pe margine și în momente bune și când a fost nevoie de decizii radicale,
Alexandrei, colega mea de „suferință” și de entuziasm, cu care am petrecut ore analizând, făcând schimb de idei, testându-ne realitatea reciproc sau pur și simplu enervându-ne, văitându-ne și întrebându-ne „De ce ne-am băgat noi în asta?”,
supervizoarei mele, Nicoleta, care m-a ghidat profesional si care a avut un impact incredbil, fără să își propună, și la nivel personal,
grupului meu de intervizare, care mi-au arătat de multe ori puncte „oarbe” și au fost o parte critică în procesul meu de brainstorming,
grupului de pregătire CTA (Ioana, ai transformat pentru mine „Nu știu să fac asta” în ”Pot să fac asta”),
profesioniștilor care au acceptat să facă parte din examenul meu Mock (simulare a examenului oral)- sunteți minunate și am învățat multe din experiență,
și bineînteles, formatorului meu principal, Dave, de la care „am furat meserie” și alături de care au devenit mai clar pentru mine ce impact au diferențele culturale și cum să lucrez cu ele.
Cu siguranță și alte persoane, formatori, colegi, și-au adus contribuția în mod indirect în acest process, și le mulțumesc deopotrivă.
Comments