Search
  • florentaturlea

Despre pierderi, rușine și comunicare

Updated: Sep 30

În vara dintre clasa a 6a spre a 7a eram certată cu prietena mea cea mai bună. Îmi amintesc ultima conversație rece, pe care am avut-o la telefon: „te rog să îmi aduci în tabără caseta cu Super Mario de la jocul de pe televizor”. Urma să plecăm în tabără cu școala în scurt timp. Mi-a răspuns rece și puțin surprinsă de telefonul meu – cred eu acum că a fost surprinsă.

Înainte să plecăm în tabără am primit un telefon de la doamna învățătoare: „Tu știai că a murit Andreea V?”. Am izbucnit în plâns. Prima pierdere. La 13 ani, am încercat să fac singură sens la ce s-a întâmplat.


Copiii se întreabă despre moarte chiar și mult mai devreme. Psihiatrul emerit Irvin Yalom a scris în cartea sa, „Psihoterapie existențială”, că atunci când nu pot afla răspunsurile din surse de încredere (de la părinți, apropiați, alți adulți semnificativi), ei își vor imagina. Vor compensa lipsa de informație cu fantezii, care de cele mai multe ori, sunt mai înfricoșătoare/nesănătoase decât realitatea (asta se întâmplă și în jurul educației sexuale, dar asta este o altă discuție).

O amintire vie pe care o am este că stau cu tata la masă, el mănâncă prânzul și eu plâng. Mă privește cu compasiune și mă întreabă de ce plâng iar eu îmi culc capul pe brațele sprijinite de masă. El oftează înțelegător. Aici se termină interacțiunea noastră.

Recent, am descoperit oracole din generală și din toate prostioarele pe care le întrebam în oracole, o întrebare mi-a sărit în evidență: ”Dacă ai putea da timpul înapoi, ce ți-ai dori să se întâmple diferit?”. Din 23 de răspunsuri, 20 erau în aceeași direcție: „Mi-aș dori să o salvez pe Andreea”/„Aș vrea ca Andreea încă să mai trăiască”. 3 răspunsuri erau de la vecini, copii care nu erau cu noi în clasă.

Toți fusesem zbuciumați de ce i s-a întâmplat Andreei. Mulți dintre noi eram parcă captivi în prima situație extremă pe care mama și tata (sau orice adult!) nu o puteau schimba pentru noi. Pentru că realitatea era că pe Andreea nu o putea aduce nimeni înapoi.


Astăzi am realizat că încă mă simt vinovată în relația cu ea. Era cea mai bună prietenă a mea, m-am certat cu ea... și a murit. Oare concluzia inconștientă a Copilului a fost că a murit din cauza mea?

Până azi, cu peste 20 de ani mai târziu, nici nu mi-am putut spune cu voce tare lucrurile astea. A fost o ceartă între copii, a fost o tragedie ce i s-a întâmplat ei, părinților și celor din jurul ei. Un eveniment care și azi îmi aduce lacrimi în ochi. Despre care, în atâția ani de terapie personală, nu am discutat.


Vina vine întotdeauna la pachet cu sentimente de rușine. Iar legată de rușine este tăcerea, care ne oprește să vorbim despre asta, despre motivele pentru care simțim rușine. Motive care au ținut departe de sfera conștientului aceste evenimente atât de dureroase, încât le-am îngropat foarte grijuliu de 2 terapeuți pe care i-am văzut timp îndelungat, în perioade diferite.

Vina, rușinea anxietatea - nu sunt emoții, ci sunt considerate afecte care „leagă”. Emoțiile sănătoase ne îmbogățesc gândirea și motivează acțiunea: furia ne va transmite că nu ne place situația în care suntem și ne va motiva să găsim soluții pentru a o schimba. Aceste afecte, „binding affects” ne imobilizează și în loc să ne deschidă calea către căutarea unei soluții, ne întăresc mecanismele defensive: eu, odată cu moartea Andreei m-am retras, nu am știut să cer explicații, alinare, și nu am vorbit despre asta, chiar și în viața de adult.

Psihologul B. Lewis a făcut o distincție elegantă între dimensiunea morală și etică, pe de-o parte a rușinii („Cum am putut EU face asta??”) și pe de alta a vinei („Cum am putut face ASTA??”). Vina a venit la pachet cu rușinea… m-am certat cu ea și a murit.


Aceste insighturi vin în urma discuției cu un client despre moartea bunicilor, petrecută pe când avea 7-9 ani. Eveniment despre care nu s-a discutat în casă, ritualurile tradiționale și creștine au fost urmate în mod clasic, cu prezența lui pe margine și fără explicații de la părinții care se agitau să anunțe rudele de cele întâmplate și să organizeze înmormântarea. Iar Copilul va trage concluziile singur și își va imagina, atunci când nu va putea vorbi despre asta.

Da, și eu am trăit moartea Andreei în capul meu, am tras concluziile mele, am trăit cu o vină inexplicabilă peste 20 de ani pentru că adulții din jurul meu nu au știut să gestioneze relația cu mine în fața unei tragedii reale, a unei pierderi ireversibile la 13 ani. Am știut rațional că Andreea nu a murit „din cauza mea, că ne-am certat”, însă vina și rușinea pe care o simțeam îmi transmiteau că în interior, Copilul credea asta.

Astăzi îmi dau seama cât de multe am schimbat noi (eu și Ionuț) din mesajele primite în copilăria noastră. Cum îi explicăm Aidei că are dreptul să pună limite atât în relațiile cu alți copii cât și în relația cu noi, cum o ajutăm să înțeleagă că atunci când un tată își bruschează copilul în parc nu e OK și că nimeni nu are dreptul să facă asta. Cum îi spunem că dacă are nevoie să urle și să plângă o poate face lângă noi și că ne poate îmbrățișa când se liniștește. Sau nu, dacă nu vrea. Și deși îmi doresc ca pierderile pe care le va suferi ea vor fi cât mai mici și cât mai târziu, știu că vom fi lângă ea în orice proces de doliu.

Mi-am promis atunci că, dacă voi avea o fetiță, o va chema și Andreea, în memoria prietenei mele.

Astăzi, Aida-Andreea are 2 ani, 6 luni și 3 săptămâni.



114 views0 comments