Search
  • florentaturlea

Despre frici care blocheazâ

Updated: Sep 28

În general simt un gol în stomac doar când aud cuvântul. 

Frica a fost cu noi, ca specie, de la începuturi. Mai mult, o regăsim peste tot în natură. Este o emoție ce ajută speciile să supraviețuiască.

Vom ști să nu mângâiem un urs în pădure sau un șarpe în junglă. Vom ști să nu traversăm strada fără să ne asigurăm că nu vin mașini. Și asta e bine.

Când devine frica o emoție care ne limitează?

În natură, răspunsul la frică este ”luptă sau fugi” - fight or flight. În caz de pericol, creierul transmite corpului niște semnale fiziologice pentru a spori șansele de supraviețuire: pulsul va crește, respirația se va accelera, inima va pompa sânge către extremități pentru a facilita deplasarea, fuga din calea pericolului. 

Dar ce se întâmplă când răspunsul nu mai este fight or flight, ci freeze? Când te blochezi, când picioarele, în loc să meargă mai repede, se înțepenesc? Când în fața pericolului, rămâi nemișcat, deși știi că e iminent?

M-am întrebat asta și am întrebat la cursul de formare în Psihoterapie - Analiză Tranzacțională pe care îl urmez de patru ani, și nu am primit un răspuns. Nu am primit un răspuns satisfăcător. De fapt, pot spune că nu am primit niciun răspuns, mai mult de ”Este o întrebare foarte bună. Nu am idee”. De atunci mă gândesc la asta. 

În primul rând, analizez ce se întâmplă în cazul meu. Corpului meu. M-am întrebat dacă diagnosticul meu de Scleroză Multiplă nu este un factor pentru care mi se blochează picioarele, atunci când simt o emoție puternică, în general, și frică, în particular. Răspunsul pe care mi l-am dat este că este posibil ca și SM-ul să aibă un aport, dar privind ce se întâmplă în natură, îmi dau seama că nu este doar asta: un iepure care știe că este urmărit are un moment de freeze, în care își ascute simțurile, își ciulește urechile și încearcă să își dea seama din ce parte vine pericolul, pentru ca apoi să o zbughească - flight. 

Totuși, noi, oamenii, ca specie, suntem mult mai complecși: creierul nostru reușește să ne mențină în modul freeze pentru un timp nelimitat. Ce se întâmplă atunci? Este oare un perpetuu-continuum în care ”încercăm” să ne dăm seama din ”ce parte vine pericolul”, uitând care este pericolul de fapt? În final, rămânem într-un spațiu atemporal, în care uităm să acționăm și devenim pasivi.

Care este soluția? - Just do it.

Pasivitatea, conform Analizei Tranzacționale, este atunci când amânăm ceva sau nu o facem deloc.   Pasivitatea ne oprește din dezvoltare, din a ne atinge potențialul și a ne confrunta fricile. Continuăm să trăim, dar fără să realizăm ce ne dorim cu adevărat, de exemplu casă-job-casă-o ieșire ocazională, când de fapt, ne dorim o carieră în antreprenoriat sau o familie care să ne umple viața personală. 

Despre pasivitate există o bibliografie completă în resursele Analizei Tranzacționale, și eu îmi doresc să scriu ce am putea face ca să depășim acest stadiu.

Primul pas este conștientizarea. Observarea a ceea ce se întâmplă. Cel mai simplu, din punctul meu de vedere, este să fiu sinceră cu mine: Sunt fericită? - în sensul profund, mai departe de împlinirea pe care mi-o poate aduce un job care îmi ocupă timp și îmi ține mintea ocupată.

Următorul pas, o dată ce mi-am răspuns la întrebarea de mai sus este să mă gândesc cum aș putea face lucrurile altfel. Care cred că ar fi implicațiile? Sunt oare grandioasă crezând că schimbarea a ceva cu scopul fericirii mele ar afecta pe cineva, ceva? Cum s-a întâmplat asta în trecut? Mă blochează un eveniment trecut când am încercat să fac asta și am eșuat?

Principiul din Analiză Tranzacțională după care mă ghidez eu, și îmi ghidez deciziile, este OK-OK. Faptul că știu că eu sunt responsabilă, ca Adult, pentru cum mă simt, și alți adulți la fel, a luat multă presiune de pe umerii mei. Știind că fericirea mea este responsabilitatea mea m-a ajutat să iau deciziile potrivite, și același lucru este valabil și pentru cei din jurul meu. Fiecare suntem responsabili pentru propria fericire, propria viață, și nu este corect față de noi și nimeni să așteptăm ca ea să se întâmple.

Rolul terapiei.

Când am început psihoterapia personală nu știam asta. Aveam credințe, din copilărie, care nu îmi mai serveau în viața de adult. Pe parcurs, fiind curioasă, îi ceream detalii psihoterapeutului meu, pentru ca, în final, să urmez cursurile de profil și să mă respecializez în această direcție. Nu aveam curaj să fac asta singură, să explorez, să îmi pun întrebările incomode care să îmi dezvăluie credințele absurde din copilărie. 

Rolul terapiei este de a le conștientiza. Mai departe, clientul alege ce va face cu noile descoperiri, dacă dorește să continue aprofundarea lor în terapie pur și simplu dacă lucrurile sunt suficient de deranjante în viața de zi cu zi încât se cere o schimbare.


Florența Țurlea | Psihoterapeut


58 views

Recent Posts

See All

Despre moarte și viață

M-am simțit privilegiată să urmăresc interviul online al psihoterapeutului, profesor emerit de psihiatrie și autor Irvin Yalom. Mă simt în același timp blocată când scriu despre acest interviu. Nu ști

 

Address

Bucharest, Romania

Contact

Follow

  • Facebook

0766378296

©2019 by Florenta Țurlea